DOMNUL NE VA ARĂTA CALEA!

El vă va arăta drumul pe care trebuie să-l urmați, căci n-ați mai trecut pe drumul acesta.
— Iosua 3:4

Cu ani în urmă era o vreme când orice călătorie, chiar și o simplă vizită locală, necesita o bună planificare pe hartă pentru a asigura că se ajunge cu bine la destinație. Însă, odată cu explozia tehnologică și atotprezența telefoanelor mobile, acele vremuri s-au încheiat. Azi, orice om cu acces la GPS poate fi călăuzit pas cu pas oriunde în lumea aceasta printr-o simplă aplicație digitală, iar riscul de a te pierde pe un drum necunoscut este aproape inexistent. Totuși, sunt încă domenii unde nici chiar atotprezentul GPS nu poate călăuzi, iar cumpăna dintre ani ne reamintește că ce ne stă în față este un total necunoscut. Analiștii și „profeții” lumii caută să prezică și să estimeze ceea ce se va întâmpla în vremea ce urmează, dar singurul care poate să ne arate drumul și să ne călăuzească într-un domeniu complet necunoscut, este Domnul Dumnezeu!

Odată cu pornirea poporului Israel din pustie către țara promisă, Iosua face o remarcă importantă: „n-ați mai trecut pe drumul acesta”. În context contemporan, aceasta însemna că nu dispuneau nici măcar de o hartă a zonei geografice pentru a cunoaște locurile și drumurile către locul unde îi ducea Dumnezeu, și totuși, Iosua avea o deplină încredințare că Însuși Domnul le va arăta drumul într-acolo. În postura în care a ajuns Iosua în fața acestui necunoscut, el a identificat trei elemente foarte importante pentru a fi bine călăuziți.

În primul rând el îndemna poporul la respect față de preoții și căpeteniilor lor. Preoții duceau chivotul Domnului pe umeri și poporul trebuia să îi urmeze întocmai. Căpeteniile erau cele care transmiteau mesajul lui Iosua, iar poporul trebuia să le asculte. Ar fi interesant de meditat la ce s-ar fi întâmplat dacă o seminție din Israel nu ar fi vrut să asculte de căpetenii, și s-ar fi revoltat împotriva preoților care duceau chivotul; cu siguranță și-ar fi pierdut călăuzirea. Într-o vreme în care respectul față de autoritatea Bisericii și a slujitorilor ei este tot mai subminată, să nu uităm că „cine cunoaște pe Dumnezeu ne ascultă” (1 Ioan 4:6).

În al doilea rând, reverența față de Dumnezeu era imperativă pentru a rămână sub călăuzire. Observația că poporul trebuia să păstreze o distanță de 2,000 de coți de la chivot (aproximativ 900 metri) este foarte importantă. Ne-am fi gândit că a fi chiar lângă chivot era cel mai benefic, dar raționamentul era următorul: apropierea prea mare de chivot l-ar fi redus la un obiect strict simbolic pentru popor, iar obstrucționarea preoților de către popor le-ar fi încurcat drumul; în esență, „gloata” poporului ar fi condus preoții, și nu chivotul. Să nu uităm că suntem chemați să primim și noi sfatul pe care îl dădea Maria cu privire la Domnul Isus: „Să faceți orice vă va zice” (Ioan 2:5).

În al treilea rând, reorientarea poporului către cerința lui Dumnezeu cu privire la sfințire era imperativă! Cel ce stabilea standardul sfințirii și modalitatea ei, era Domnul, și nu opinia populară a oamenilor. Legea lui Moise era standardul după care fiecare om se putea evalua dacă trăia în sfințenie sau nu. Într-o vreme a relativismului când orice opinie este considerată ca fiind adevăr fundamental, Biserica afirmă că Scriptura este singura autoritate care stabilește modalitatea în care îi putem fi plăcuți Lui (1 Tes 4:1, Col 1:10).

Pornim în anul 2025 pe un drum pe care nu am mai călătorit. Vom întâmpina zile în care ceața și gălăgia înconjurătoarea ne va umbri înțelegerea noastră, iar veștile și analizele oamenilor ne vor pune mult pe gânduri. Când „semnalul GPS-ului” nostru va părea că slăbește, să nu uitați că:

Domnul Însuși va merge înaintea ta, El Însuși va fi cu tine, nu te va părăsi și nu te va lăsa; nu te teme și nu te înspăimânta!
— Deuteronom 31:8

Andrei Bălulescu

BUCURIA TRIUMFĂTOARE A EVANGHELIEI.

Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.
— Luca 2:10-11

Era o noapte întunecoasă în câmpia Betleemului, când păstorii care își păzeau turmele au fost vizitați de corul îngeresc. Probabil că erau frământați de probleme geo-politice ale Israelului, fiind sub ocupație Romană, de birurile cerute de Irod, precum și de liniștea mare din partea lui Dumnezeu; trecuseră peste 400 de ani de când glasul profetic și mesajele divine nu se mai auziseră, iar afară de așteptarea tacită a poporului pentru Acel Mesia prevestit în Lege și Proroci, mare speranță pentru ziua de mâine nu era. Acesta a fost contextul mesajului evangheliei (tradus prin expresia: „vestea bună”) adus de îngeri, cu o deosebită încurajare: Nu vă temeți!

Omenește „nu ne temem” când avem motive, garanții și semne concrete că toate lucrurile merg bine, iar ziua de mâine nu prezintă nici o instabilitate sau incertitudine! Nu ne temem când este pace pe scena globală, când avioanele de război stau la sol, și când clasa politică face tratate pentru bunăstare și prosperitate (inter)națională. Dar când totul pare a fi pe dos, premisa „Nu vă temeți” pare ca o promisiune goală. Totuși, îngerii remarcă motivul veracității acestei încurajări, precum și motivația unei mari bucurii pentru tot norodul (nu doar pentru o clasa selectă a societății). Intrarea lui Isus în lumea noastră viza o lucrare pe care întreaga creație o aștepta încă din zilele primordiale, și anume răscumpărarea. Îngerii observă că acest Isus născut era Mântuitorul – adică Cel care salvează cu o putere egală cu a lui Dumnezeu Tatăl (Luca 1:47), Hristosul – adică Unsul, sau Cel prevestit în profeți ca și împlinire a tuturor promisiunilor Vechi Testamentare (Romani 3:21-22), și Domnul – adică Cel cu drepturi absolut suverane asupra creației, istoriei și omenirii (Psalmul 68:4-8, Exod 6:3-8).

Motivul cântării de laudă a îngerilor era că toate aceste promisiuni se împlineau astăzi – identificând noaptea nașterii Domnului ca momentul incipient al împlinirii promisiunilor, dar și demarcând istoria în două – vremea trecută cu zbuciumul ei, și vremea mântuirii numită astăzi. În acel astăzi ne aflăm și noi acum, și chiar dacă Împărăția Domnului nu a fost instaurată pe deplin, iar creația și omenirea încă simt durerile nașterii (Romani 8:22-23), se apropie finalul zilei mântuirii când Domnul se va întoarce înapoi, dar nu ca un bebeluș în ieslea din Betleem, ci ca Marele Împărat înconjurat de oastea cerească. Se va cânta iarăși cântarea din câmpia Betleemului (Luca 2:14), dar de data această mântuiții vor striga:

Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!
— Apocalipsa 7:10

Andrei Bălulescu

STĂRUINȚA CA MOD DE VIAȚĂ...

Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheați la aceasta, cu toată stăruința, şi rugăciune pentru toți sfinții.
— Efeseni 6:18

Stăruința ca și expresie evocă un sentiment foarte specific în viața Penticostalului Român: o seară relativ- lungă în care Biserica cere cu insistență botezul cu Duhul Sfânt. De altfel, cuvântul stăruință a ajuns oarecum sinonim cu lucrarea haristică a Duhului Sfânt, dar în sens biblic ea este prezentată ca un mod de viață, fapt pentru care se ridică următoarea întrebare: De ce și pentru ce ar trebui eu să stărui în rugăciune? Întrebarea este pertinentă în special pentru cei deja botezați cu Duhul Sfânt care acum rezumă stăruința strict la o perioadă de câteva zile în a fii dedicată cel mult reumplerii cu Duhul Sfânt.

În finalul explicațiilor sale despre armura duhovnicească (Efeseni 6:14-17), menită să asigure o protecție adecvată în războiul spiritual (Efeseni 6:10-13), Pavel conclude cu o explicație privitoare la rugăciune, care măcar că nu este exemplificată explicit printr-un element al armurii, este contextual legată de aceeași luptă spirituală. De fapt, prin folosirea împătrită a cuvântului „tot” (și formele sale), Pavel observă nevoia de o atot-prezență a rugăciunii în strategia de luptă a creștinului. Pentru Pavel, această luptă comportă două lucruri importante: rugăciunea (ca și platformă) și vegherea (ca și atitudine). O traducere mai exactă a semanticii originale ne arată cel mai bine aceste două elemente: „Cu fiecare rugăciune și cerere rugați-vă în fiecare moment oportun, prin Duhul. Iar în aceasta vegheați cu stăruința si cereri pentru toți sfinții.”

Ca și platformă pentru lupta spirituală, rugăciunea (sau actul omului de a comunica cu Dumnezeu) compune două elemente: rugăciuni și cereri. Prin elementul rugăciune se înțelege acel subiect sau conținut al comunicării noastre cu Dumnezeu – adică ceea ce vrem să îi comunicăm lui Dumnezeu. Ca și conținut, putem vorbi despre laudă, adorare, recunoștință, pledoarie, mijlocire, petiție, comuniune, etc. Elementul cereri este explicat ca și o solicitare urgentă de a răspunde unei nevoi, adresată exclusiv lui Dumnezeu. Prin rugăciunile noastre, în lupta spirituală, noi chiar comunicăm ceva Domnului (nu doar spunem vorbe mecanic) care au valența unei nevoi exprimate prin cerere.

Ca și atitudine față de lupta spirituală, vegherea (sau actul de a fi treaz, vigilent, atent – exact opusul dormitului), compune tot două elemente: stăruința și cererea (Pavel folosește același cuvânt de două ori). Prin elementul stăruință Pavel exprimă aceea persistență fermă într-o acțiune sau împrejurare. Cuvintele perseverență sau neclintire exprimă cel mai bine spiritul stăruinței. Expresia stăruinței în atitudinea vegherii este similară cu dorința patriarhului Iacov în lupta cu Îngerul: „Nu te las până nu mă binecuvântezi!”. Ea este o perseverență neclintită care insistă asupra unei cereri aduse Domnului cu privire la lupta spirituală a sfinților. Această luptă (și fațetele ei) este observabilă doar atunci când omul stă în veghere.

Pentru Pavel singura șansă pentru biruință în fața luptelor spirituale, este ca aceste rugăciuni să fie aduse prin Duhul. Duhul Sfânt este Cel ce ne umple conținutul rugăciunilor noastre, formulează cel mai bine cererile noastre, ne dă răbdare în stăruința noastră și ne luminează mintea față de nevoile sfinților, pentru a ști, din nou, ce să cerem.

Stăruim în toată vremea, în toate rugăciunile, pentru toți sfinții, prin toate cererile noastre, și suntem încurajați amintindu-ne că:

... tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite.
— Romani 8:26

Andrei Bălulescu